Sunt zile în care mi-aş dori doar să stau în pat. Şi nu ca să dorm, ci doar să stau pur şi simplu. Asta pentru că m-am săturat de minciuni pe care alţii cred că eu le înghit, dar eu doar nu le mai dau importanţă pentru că ar însemna să nu mai pot distinge minciuna de minciună. M-am săturat de lumea din jurul meu care denotă falsitate la nivel înalt şi care nu dă semne de schimbare şi asta atrage sentimente de asemenea foarte false:)Într-un cuvânt, oricine ai fi tu…dacă te încadrezi într-o astfel de tipologie, fă ca ceea ce vrei tu să transmiţi să nu ajungă la mine. Mulţumesc.

Stăteam azi cu ochii închiși și mi-am amintit de vremurile în care eram mică și toate revistele din acea vreme erau pline cu poze ale lui Boy George,iar fetele colecționau tot ce se poate cu el. La acea vârsta nu eram fană a vreunei formații, dar trebuie să recunosc că mi-a rămas întipărit în minte dansul lui din videoclip. Cât mă amuza stilul lui de dansa fără să știu că va fi începutul epocii reggae:)

Dragul meu,

Era o vreme în care te găseam în orice colţ al minţii mele şi de acolo ştiam că eşti o parte din mine. Te simţeam curgând prin vene sau semănându-mi atât de bine încât mă afundam în tine. Oriunde mergeam ştiam că sunt locuri pe care le-am atins cu paşii amândoi sau locuri pe care le-am păşit răzând de clipele care vor urma. Dacă te-aş fi pierdut atunci, aş fi înnebunit de grijă, de dor, de dorinţă de a te avea lângă mine mereu…Dar trăiesc. Te-am iubit…

În ultima vreme tind să cred că sufăr de o boală rară. Pe cât e de rară, pe atât este de plăcută şi spun cu mândrie că „sufăr”de ea de mai bine de 4 ani. Şi aici mă refer la pofta mea de a scrie la ore din ce în ce mai înaintate. Începeam ca orice copil cu scrierea temelor pe ultima sută  de metri,mai exact atunci când toţi colegii mei îşi făceau ghiozdanul sau deja dormeau, eu abia deschideam caietele. Peste ceva timp, a devenit un obicei, să pierd zilele şi abia noaptea să mă pot mobiliza pentru a începe ceea ce alţii deja terminau. Apoi, mi-am dorit să am acest colţişor unde să mă refugiez în nopţile astea lungi şi unde să pot scrie orice: de la bucăţi de realitate până la pură ficţiune.

Îmi e din ce în ce mai clar că sunt total pe dos, însă nu aş putea ţine ochii închişi ştiind că acum aş putea scrie sau că acum aş avea un rând ce se merită scris. Ceea ce ştiu că îmi mai doresc este simplu, să scriu…

P.S.Mă tem că există o oarecare tendinţă de a fi insuportabilă pentru cei care adorm devreme şi se trezesc devreme.

P.S.2 Oare când o să mă satur de melodia asta?

Dragul meu,

Ţi-am mai spus cât de mult îmi place culoarea ochilor mei? Da, o ador şi asta doar pentru că arată diferit de ai tăi. Pe vremea când te iubeam, căutam în tine ceea ce mie îmi lipsea sau ceea ce nu aş avea vreodată. Aşa am ajuns până la urmă să mă iubesc. Nespus de mult. Ştiu că atunci când va ajunge şi ultima scrisoare la tine vei crede că te mint sau că am scris nişte rânduri într-o noapte în  care eram mult prea departe de tine, însă oriunde te-ai afla ştii că pentru mine rămâne totul la fel. Aş vrea să îţi vorbesc însă nici măcar pixul nu mai scrie…Mă întrebai cândva ce voi face cu amintirile mele, cu ale noastre. Acum te întreb eu..dragul meu, ce pot face atunci când rămân fără amintiri şi fără urmă de tine?

P.S. Oare noi am existat vreodată?

Nu mi-am dorit niciodată să pleci. Ştiu doar că mai presus de toate a fost dorinţa de a te şti în siguranţă într-un loc îndepărtat, ferit de ochii lumii şi doar de tine ştiut. De aceea nu am reuşit să mă împotrivesc destinului. Astăzi trebuia să fie o zi…doar o nouă zi.

„How I wish, how I wish you were here…”

Ascult stropii de ploaie la fel ca în serile în care îți adormeam în braţe urmărind ploaia care deja era invidioasă pe noi. Ştiu că mereu tu erai cel care făceai să nu mai aud nimic şi care oprea fiecare adiere de vânt ca să dorm liniștită. Dar ai uitat că vântul și ploaia îmi sunt somnifere fără de care nu m-aș odihni, la fel cum nu mă odihnesc dacă nu te ştiu aici.Îmi amintesc că întotdeauna când venea seara, ploua fără încetare şi asta pentru că până şi ploaia ştia că după o zi încărcată sigur vom fi împreună, povestind şi răzând despre cât de grea este viaţa în afara adăpostului nostru. Ploaia ne relaxa şi ne făcea tăcuţi, mult prea liniştiţi ca să deschidem ochii…Acum câţiva ani credeam că ploaia va şterge orice amintire din viaţa unui om şi că cei care adoră să stea în ploaie vor să uite, să îşi piardă gândurile. Dar noi, noi mereu am fost diferiţi şi am adorat ceea ce alţii nici nu vedeau. De câte ori nu mă strigai dorind să ascult şi eu cum stropii ating acoperişul şi apoi cad. „Ştii, mă gândesc că atunci când nu te am lângă mine e ca şi cum aş merge prin furtună cu o umbrelă mult prea mică şi nu reuşesc să ajung la tine…” Însă pentru noi, nicio umbrelă nu a fost prea mică aşa cum nicio furtună nu m-a ţinut departe de mâna ta. Ţii minte că ne promisesem că nu vom adormi decât ţinându-ne de mână…Atunci.Cum aş putea să mă gândesc că nu vei fi aici? Eşti, ai fost şi vei fi…Ascultă dragul meu, nu mai plouă…

Dragul meu,

Ascult din nou vântul care seamănă atât de bine cu vocea ta. Ştiu, nu mă asculţi, îmi analizezi vraful de haine de pe pat. Ştii doar că urăsc dimineţile în care trebuie să mă trezesc la ore nepotrivite şi de aceea îmi place să arunc totul în mijlocul camerei . Sunt doar răcită şi cu gândul la o zi însorită în care m-aş putea trezi la 3 după masă lipsită de orice gând, de orice plan. Aseară te-am auzit plângând, însă îmi era mult prea somn ca să te pot suna, aşa că te-am ascultat. Atât de liniştitor plângeai, încât am adormit cu mâinile sub pernă, zâmbind, gândindu-mă dacă îţi lipsesc atunci când plec de lângă tine. Cu siguranţă îţi lipsesc măcar mâinile mele, pentru că mereu mă jucam în părul tău enervant de mult, până când oboseam. Totuşi mă bucur că acum îmi admiri dezordinea, admiri o parte din mine, poate cea care îmi ocupă viaţa momentan. Zilele astea mi-am dat seama ce mult timp a trecut de când îmi afund mâna în mâna ta…parcă zilele trecute mă apropiam timidă de braţul tău şi nu ştiam dacă va fi mereu lângă al meu sau va fi un altul…Ştii? Mereu am câte un regret…”Funny,funny how time goes by…and blessings are missed…”

Îmi amintesc că acu 360 și ceva de zile căutam un loc, un adăpost pentru gândurile,pozele și melodiile mele preferate. De aceea, am petrecut o noapte întreagă în fața calculatorului și apoi un an întreg pentru a crea cel mai plăcut și odihnitor loc. Spun odihnitor pentru că blogul meu pe care îl sărbătoresc azi a fost și este locul unde îmi odihnesc mintea în timpul liber și cel mai personal jurnal la care am ținut atât de mult încât să nu uit de el. Lui îi doresc viață lungă, alimentată de gândurile și trăirile mele, iar mie multe trăiri care merită să fie împărtășite…

Dragul meu,

Spune-mi te rog că afară plouă şi promite-mi că vei lăsa geamul deschis ca să aud zgomotul picăturilor de care îmi era atât de dor. O iarnă întreagă am aşteptat să plouă, aşa cum o iarnă întreagă te-am aşteptat să vii. Fără să vorbesc, fără să te caut, fără ca măcar să ştii că mi-ai lipsit. Şi totuşi,eşti aici…Eşti aici, la fel cum şi vântul bate de atâţia ani făcând brazii pe care îi cunoaştem atât de bine să îşi îndoaie ramurile, scoţând un scârţâit surd. Pe care îl ador, pentru că mereu am crezut că vântul mi te aduce mai aproape. Însă toate, toate s-au schimbat…Nici căbănuţa de lemn în care ne adăposteam în fiecare an nu mai e. A dispărut ca şi cum nu ar fi existat vreodată în acel loc, chiar dacă ştiu că e plin de amintiri. Amintiri vechi, de parcă am fi trăit două vieţi de atunci, una împreună şi una separat…